argatu
Membru
Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 81
|
|
Deoarece peste cateva ore plec intr-un concediu de 15 zile va trimit doar un material despre anumite aspecte ale personalitatii.
va asigur ca boala dv este pur psihologica si cindecabila
Iata materialul:
5.Desvoltarea ontogenetică a personalităţii
Desvoltarea personalităţii începând din copilărie este,în esenţă,un proces de cucerirea autonomiei.O contribuţie importantă în acest domeniu a fost elucidarea importanţei culturii şi societăţii asupra desvoltării personalităţii. Freud a evidenţiat,în mod deosebit,rolul sexualităţii,deoarece trăia într-o epocă în care problemele sexuale erau frecvent incriminate în nevroze,tocmai că în acea epocă rigidă ele erau considerate ca probleme tabu.ÃŽnsăşi Freud,dându-şi seama de exagerările făcute va reveni în studiile sale ulterioare,acordând maximum de importanţă egoului (depozitar al conceptelor individuale despre alţii şi despre el însăşi). Erikson nu respinge în bloc teorie freudiană privind desvoltarea personalităţii şi nu nesocoteşte contribuţiile psihanalizei,în domeniul psihologiei,aşa cum o fac o serie de cercetători din domeniul antropologiei culturale,dar Erikson vizează,în primul rând desvoltarea individului,în viziune psiho-socială.Erikson porneşte,în studiile sale,de la o serie de cercetări privind rezervaţiile de indieni din California şi Dacota de Sud şi celebrele studii privin reintegrarea veteraniulor de război după al II-lea război mondial.Erikson observă la aceste categorii de oameni sindroame psihopatologice pe care nu le putea explica în cadrul teoriei freudiene tradiţionale.Astfel,arată autorul,în cadrul tulburărilor emoţionale a acestor persoane adulte apărea în mod acut sensaţia de desrădăcinare şi lipsă de continuitate în timp,între felul de viaţă prezent şi cel anterior (mai ales la indieni,faţă de cel descris în istoria tribală.Indianul avea astfel,sentimentul unei rupturi cu trecutul dar mai ales nu se putea identifica cu viitorul pe care îl oferea asimilarea valorilor culturii albilor.Deci,arată Erikson,problemele care îi confruntau pe aceşti oameni,ţineau de egoul lor şi de cultură şi numai întâmplător şi nesemnificativ de impulsuri sexuale scoase atît de pregnant în evidenţă de către Freud.ÃŽn ceea ce priveşte soldaţii demobilizaţi,ei nu mai realizau cine erau,întâmpina greutăţi mari în activităţile care le întreprindeau, îşi adaptau cu mare dificultate activitatea şi atitudinea lor la noua situaţie din timp de pace. Erikson arată că în aceste situaţii elementul central este frica pierderii identităţii,ceea ce determină stări de anxietate,amintind tot arsenalul de frici infantile a omului.Este vorba,spune Erikson,de o "confuzie de identitate",de căutarea scăpării în pseudoidentităţi care la tineri,de exemplu,arată Campailla se manifestă prin multiplicarea imaginilor parentale,cu accentuarea la ei a sensului independenţei,refuzul de autoritate,lucru determinat în mare parte de structura familială.Erikson (în "Childhood and Society" socoteşte că pe lângă studiile freudiene ale desvoltării psihosexuale se poate vorbi şi de stadii psihosociale de desvoltare a eului,în care se stabileşte orientarea de bază faţă de sfera socială şi individuală.Desvoltarea stadială după Erikson,continuă însă toată viaţa şi ea nu se opreşte,ca în concepţia freudiană la adolescenţă. ÃŽn cele ce urmează vom prezenta principalele etape de desvoltare a personalităţii umane,urmărind pe cât posibil acest lucru atât din punct de vedere psihologic cât şi psihosocial (mai ales desvoltarea stadială descrisă de Erikson). Perioada 0-1 an începe prin prima frustraţie care este actul naşterii. Organismul copilului venind în contact direct cu mediul exterior este supus unor importante eforturi de adaptare.Experienţele prenatale şi situaţia de naştere,arată Phylis Greenacre,contribuie la crearea unei predispoziţii la angoasă care diferă de cea ulterioară,fiind lipsită de conţinut psihologic şi operând la nivel reflex.Chiar înainte de naştere ar exista o schemă de conduită care aminteşte angoasa,schemă care este influenţată de naştere şi de primele experienţe postnatale fiind,după autorul suscitat,un potenţial organo-fiziologic.Freud a fos primul care a subliniat importanţa psihologică a traumatismului naşterii,prin afluxul iniţial de excitanţi externi,care se exercită asupra unui organism lipsit de apărare.Această situaţie,de la naştere,spune Hauser,devine prototipul tuturor angoaselor ulterioare.Otto Rank susţine,din contra că,traumatismul naşterii are un rol central în desvoltarea personalităţii, "naşterea fiind un şoc profund,care creiază un rezervor de angoasă,părţi din ea liberându-se în cursul întregii existenţe".Dependenţa de mamă,în această perioadă,este aproape totală şi asigură copilului satisfacerea principalelor instincte.Copilul în această perioadă nu poate amâna satisfacerea nevoilor şi se conduce după principiul plăcerii.ÃŽn această perioadă are loc o maurizare a funcţiilor biologice bazale,o desvoltare a sensibilităţii,apariţia primelor legături temporale,a primelor achiziţii comportamentale.Imitaţia devine,în această perioadă,primul mecanism de învăţare.Este vorba de "contagiune tonică"(Sivadon),musculară,la care se adaugă imitaţia.Apar primele funcţii simbolice (copilul va imita părintele chiar în absenţa acestuia). Desvoltarea copilului se face atât pe linie biologică cât şi psihologică şi Kolb subliniază că individul trece acum în contextul condiţiilor sociale (la început în familie),existând chiar o subordonare a legilor biologice celor sociale.Comunicarea are la început un rol emoţional,pentru ca ulterior să apară limbajul.ÃŽn această perioadă,conform teoriei freudiene,se desvoltă stadiul oral.Sexualitatea este autoerotică şi dirijată spre zona erogenă bucală, iar obiectul original al plăcerii sexuale este sânul matern (sau substitutul său).Plăcerea copilului este de a fi nutrit.Primul obiect (în sens psihanalitic) al fiecărui individ este mama (care în sens larg înseamnă persoana care execută îngrijirea copilului).Copilul nou născut nu are conştiinţa lumii exterioare şi nu se distinge pe el de ceilalţi.Relaţia obiect-sugar se stabileşte în 2 direcţii:autoerotică (masturbaţia în cadrul narcisimului primar) şi relaţia anaclitică (relaţia de dependenţă a copilului de persoana care îl îngrijeşte). După Stern "descoperirea lumii" se face în 3 spaţii succesive:spaţiul bucal, spaţiul apropiat,spaţiul locomotor.La sfârşitul primului an,copilul va percepe imaginea mamei,imagine care îi va servi de model,pentru propria imagine. Frica,insecuritatea,neliniştea în această etapă se pot transmite şi transforma în ură,agresivitate (ţipăt,agitaţie).Reacţia ambivalentă,subliniază Hauser este partea a 2-a a stadiului oral,apărând odată cu pulsiunile sadice (tendinţa de a muşca,dorinţa de a distruge,combinată cu dorinţa de unire libidinală cu mama).Acesta este primul conflict şi Freud subliniază astfel că ura este tot atât de veche ca şi iubirea.ÃŽnţărcarea rezolvă stadiul oral şi va fi în fond un traumatism,o pedeapsă,o frustraţie pentru copil. Vorbind din punct de vedere psihosocial,Erukson ne arată că primul an de viaţă este caracterizat prin unitatea de contrarii "încredere faţă de neîncredere".ÃŽn acest stadiu interacţiunea socială se bazează la o extremă pe încredere fundamentală,la cealaltă pe neîncredere.Calitatea îngrijirii,contactul uman (mai ales afectiv),joaca,zâmbetul,vorbitul cu copilul desvoltă încrederea,impresia că lumea este un loc în care te afli în siguranţă,iar oamenii sunt de folos şi de încredere (Erikson).Această perioadă cheie,în dezvoltarea personalităţii este influenţată deci de situaţiile de satisfacţie sau lipsă de securitate,care va determina sentimente care pot dura toată viaţa. Lipsa stimulării materne din primele 3 luni duce la desvoltarea la copii a apatiei şi a unui exces de nelinişte.ÃŽn caz de atitudine negativă,copilul va deveni neîncrezător,suspicios faţă de lume.De fapt această dilemă,încredere-neîncredere,începe doar în acest stadiu,dar ea se va continua şi în stadiile ulterioare. Perioada 1-3 ani este denumită şi prioada primei copilării,când se continuă etapa desvoltării sensorialităţii şi apar primele începuturi de gândire.Reprezentările reale sau simbolice se interiorizează şi apare treptat o lume interioară care o dublează pe cea din afară.La trei ani copilul poate executa o sarcină care i se cere,apare conştiinţa de sine,ceea ce reprezintă,de fapt,"ziua de naştere a personalităţii umane".Până la această dată copilul se confundă cu ambianţă,având faţă de ceilalţi o atitudine impersonală,inactivă sau contemplativă (Kolb).Desvoltarea afectivă are loc paralel. ÃŽn această perioadă psihanaliştii situiază stadiul anal al desvoltării,relaţiile cu mama fiind mediate prin actul de relaxare şi retenţie a sfincterelor tradus prin plăcerea legată de sensibilitatea sfinctero-anală.Zona erogenă este mucoasa ano-rectală,iar obiectul este pulsiunea anală.Deşi separarea de mamă este completă,mama rămâne încă un obiect "manipulabil",bolul fecal reprezentând pentru copil o monedă de schimb cu adultul.Această perioadă se caractrizează prin trăsături sadice. Din punct de vedere psiho-social,în această perioadă,se încearcă a se stabili locul persoanei copilului în contextul relaţiilor familiale.Pentru Erikson,acest al 2-lea stadiu este dominat de unitatea de contrarii "autonomie faţă de îndoială".Dacă încurajarea este tonică şi naturală,copilul va căpăta simţul autonomiei şi din contra dacă este împiedecat va apare îndoială,ruşinea,credinţa că nu poate stăpâni mediul înconjurător şi pe el. Perioada 3-6 ani este perioada în care copilul este conştient de sexul său şi când realizază primul model al personalităţii sale,înainte de a intra în şcoală.Apare şi se desvoltă imaginea propriului corp.Piaget subliniază egocentrismul specific acestei etape,copilul considerând că lumea gravitează în jurul său,interdicţiile ducând la reacţii violente.Psihanalitic se localizează în această perioadă stadiul falic,cu un anumit primat asupra organelor genitale.ÃŽn această perioadă se situiază fenomenele "castrării" şi cel al "invidiei penisului",iar desvoltarea afectivă ar fi suficientă pentru a apare complexul lui Oedip.Complexul lui Oedip are în viziunea psihanalitică rol de organizator şi controlor al structurii personalităţii,fiind axul de referinţă majoră a psihogeneticii umane pentru psihanaliză (Hauser).Complexul Oedip apare între 3-5 ani,fiind un conflict sexual specific,inaugurând genitalizarea libidoului.Complexul Oedip are un rol fundamental în structurarea personalităţii,prin alegerea unui obiect de amor bine definit,accesul la genitalitate,efectul asupra constituţiei supraeului şi eului ideal (Hauser). Complexul Oedip la băiat se caracterizează prin aceia că băiatul identificându-se cu tatăl intră în conflict cu acesta,în relaţiile cu mama.Tatăl devine model de admirat şi urât şi aşa cum subliniază psihanaliştii,aceasta ducând la interiorizarea acestor contradicţii şi refularea lor.Acest lucru împinge în mod dialectic individul către o nouă etapă de individualizare şi autonomie,ţinta finală a desvoltării personalităţii.Competiţia oedipiană nu este în reală ci doar fantastică,pentru că mama deja a ales şi copilului nu-i poate oferi decât consolaţii materne fără libidou erotic,motiv pentru care până la urmă copilul abandonează obiectul incestuos,renunţând cu totul la această competiţie. La fete obiectul devine tatăl şi o serie de alte decepţii (înţărcarea,educaţia etc) duc la părăsirea mamei şi îndreptarea în acelaşi timp către tată. Desvoltarea şi depăşirea complexului lui Oedip duce la desvoltarea supraeului,prin interiorizarea tuturor instinctelor trecute şi prezente, identificarea cu părintele idealizat (în special supraeul tatălui,după Fenichel).Orizontul copilului se lărgeşte tot mai mult datorită confruntării cu cei de o vârstă cu el,motiv pentru care se intensifică relaţiile extrafamiliale. La această vârstă identificarea şi imitaţia sunt maxime şi apare după Erikson o nouă unitate de contrarii,"iniţiativa faţă de vinovăţie".Dacă copilul este încurajat în actele sale acest lucru va duce la desvoltarea iniţiativei. Părinţii,subliniază Erikson,stimulează iniţiativa copiilor prin felul în care răspund la întrebări,prin stimularea în joc.ÃŽn caz contrar,arată autorul,apare sentimentul de vinovăţie care apoi va persista şi în stadiile anterioare. Perioada 6-9 ani este perioada intrării în şcoală.De acuma obligativitatea nu mai este relativă.Activitatea copilului se desfăşoară în două medii cu exigenţe foarte diferite (şcoală,familie).Spaţiul de mişcarea a copilului se lărgeşte,iar comportamentul de acasă diferă de acela de la şcoală.Acţiunile copilului sunt supuse recompensei şi pedepsei.ÃŽn această perioadă copilul asimiliază şi interiorizează criteriile valorice elaborate de societate.Pot apare în această perioadă dificultăţi de adaptare,sentimentul neputinţei, inferioritatea scăderea interesului pentru învăţătură, indisciplina. Neconcordanţa rolului copilului acasă şi la şcoală poate genera anumite conflicte. Pe plan afectiv,conflictul Oedip este rezolvat,fiind urmat de aşa numita "perioadă latentă",ceea ce ,aşa cum subliniază Sivadon,"permite copilului să reflecteze".Comportamentul tinde a fi dominat de sublinieri parţiale şi prin formaţii reacţionale.Este o perioadă favorabilă achiziţiilor şcolare,culturale. Dimensiunea psiho-socială,arată Erikson,este dominată de unitatea de contrarii "sârguinţă faţă de inferioritate".Dacă în munca lor la începutul şcolarizării,copilul este încurajat,lăsat a-şi termina lucrurile, recompensaţi, sârguinţa lor va creşte.Dacă din contra sunt criticaţi,descurajaţi,la aceşti copii va pare sentimentul inferiorităţii,sentiment care care apoi se va transmite şi în etapele următoare. Perioada 9-12 ani este perioada pubertăţii,prin apariţia de transformări fizice şi o desvoltare pulsională maximă.Se desvoltă cadrul spaţio-temporar al gândirii concrete a copilului (curiozitate,sete de cunoaştere),iar pe plan social este vârsta grupului prin excelenţă.Inteligenţa atinge o desvoltare deplină.Se desvoltă noţiunile de clasă,serie structurală.Funcţiile fiziologice se maturizează iar individul devine conştient de sexul său,de rolul său în societate,ceea ce duce la modificări ale raporturilor sale cu lumea. Perioada adolescenţei survine imediat după apariţia pubertăţii,având limite neprecise şi,în mare parte în cadrul societăţii actuale extinse în ambele sensuri de vârstă (ar fi cuprinsă între 12-18 ani şi chiar până la 23-25 ani). După Sivadon,perioada adolescenţei se caracterizează prin 3 fenomene mai importante: -repunerea în discuţie a schemei corporale; -reapare desvoltarea libidinală; -apare gândirea conceptualizată; Este vorba de o perioadă de autoelaborare conştientă a personalităţii cu cristalizarea idealurilor,elaborarea planurilor,realizarea unui raport dintre interesele generale şi personale,se formează atitudinea faţă de îndatoririle sociale.Toate acestea,arată Kolb,fuzionează într-o structură unitară, indisolubilă,formând scheletul tipului de personalitate.Deşi procesul va mai continua prin finisări de mai mică importanţă,se poate spune că în jurul vârstei de 18 ani personalitatea este practic încheiată.Această realitate este sancţionată şi pe plan juridic prin stabilirea la 18 ani în majoritatea ţărilor a vârstei majoratului,când tânărul este investit cu drepturi şi obligaţii de cetăţean adult.Această etapă este numită de către psihologi,drept "a 2-a naştere a personalităţii". Adolescentul care a fost gazda a numeroase modificări organice şi fiziologice,va trebui să capete şi un statut social.Adolescenţii îşi construiesc în acest stadiu propria imagine despre familie,despre sine,societate ca ideal, imagini pe care le compară cu realitatea.ÃŽn această fază,arată Erikson, adolescentul poate elabora teorii sau filozofii care să concentreze toate aspectele contradictorii ale societăţii într-un întreg armonios. Dar adolescentul ,va crede adeseori că idealul este tot aşa de uşor de realizat ca şi în imaginar.Erikson consideră că această etapă este dominată de sentimentul identităţii eului,unitatea de contrarii fiind "identitate faţă de confuzia rolurilor".Adolescentul îşi formează imaginea de sine pe baza totalităţii celor învăţate despre el şi acest lucru trebuie adunat într-un întreg care să aibă un sens care să indice o continuitate cu trecutul,pregătind în acelaşi timp viitorul.Dacă în acest proces,adolescentul a reuşit,înseamnă că el a ajuns la un sens al identităţii psihosociale (ştie ce este,de unde vine,încotro se îndreaptă.ÃŽn această fază părinţii şi educatorii pot să-i insufle un simţ de încredere,să-l ajute să-şi desvolte iniţiativa.Din contra,dacă intervin fenomene negative,condiţii familiale vitrege,greutăţi în calea nivelului său de aspiraţie, lipsa de modele sociale de identificare etc,apare confuzia de roluri, adolescentul neputând ajunge la un sens al identităţii.ÃŽn acest sens,autorul arată că adolescentul nu ştie cine este,de unde vine,încotro se îndreaptă. Erikson elaborează cunoscuta teorie a "difuziunii identităţii".Pe acest fond pot apare la această vârstă manifestări psihopatologice numite uneori "preschizofrenii",tulburări de personalitate,depresii sau fenomene paranoice,care în concepţia lui Erikson sunt rezultatul temporar sau definitiv al inabilităţii eului de a-şi stabili o identitate normală. Erikson subdivide această "criză" în cinci aspecte importante şi anumea: a.Momentul crizei sau "eşecul",care este o stare de difuziune acută a identităţii,care apare atunci când se pune problema identităţii fizice,alegerea profesiei,autodefinirea socială,energia competitivă; b.Problema identităţii:problema conflictelor interne apărute,pot determina o stare de izolare externă şi un vacuum interior.Insuficienţa clarificării propriilor valori,arată Erikson,îl fac pe adolescent inabil de a repudia sau accepta anumite categorii de valori din afară.Adeseori ieşirea din impas se face prin supunerea oarbă faţă de un lider (de obicei adult),pentru ca eşecul să-l ducă la neîncredere,izolare,introspecţie; c.Problema difuziunii perspectivei timpului este privită de către Erikson ca o exacerbare psihopatologică în perspectiva zilei,cu sensaţia de pierdere a timpului în actuala existenţă.El se simte în acelaşi timp tânăr şi foarte bătrân iar neîncrederea se poate transforma într-o stare de anxietate puternică.ÃŽn acest sens,adolescentul va pierde ore întregi pentru muzică,filme,îi va fi greu să pornească sau să execute cele mai mici lucruri,să schimbe activitatea. Această atitudine de adolescent "leneş",impertinent poate duce familia la adevărate răsboaie reci sau calde. d.Un alt aspect,subliniază Erikson,este "difuziunea industriaslă" specifică societăţilor industrializate moderne.Adolescentul va pleca cu prietenii să asculte muzică,să facă autostopul etc. e.Există şi posibilitatea stabilirii unei "identităţi negative".ÃŽn caz de evoluţie nefavorabilă,vom avea de a face cu un tânăr revoltat,ostil,care respinge în bloc valorile contemporane,respinge orice rol social,uneori chiar propria sa origine etnică sau naţională,propria sa clasă socială.Se ajunge chiar la negarea identităţii personale (până la schimbarea numelui),iar alteori,arată Howels,identificarea negativă se poate exprima prin acceptarea perversă a modelelor prezentate de părinţi ca negative sau periculoase (viaţa de bandă,droguri, homosexualitate, filozofie diferită etc). Am arătat că,în cadrul desvoltării stadiale de care a vorbit Erikson,evoluţia nu se opreşte la adolescenţă ci ea se extinde dealungul întregii vieţi.ÃŽn acest sens vom urmări în continuare celelalte etape descrise de Erikson. Faza tinereţii este o fază de debut şi acomodare în viaţa de familie sau profesională.ÃŽn acest stadiu a ajuns la o identitate personală şi este bine încadrat social.Din punct de vedere psiho-social etapa este dominată de unitatea de contrarii "intimitate faţă de izolare".Condiţiile sociale pot contribui sau împiedeca intimitatea (care nu include numai relaţiile cu sexul opus şi legăturile de prietenie de orice fel).Dacă acest sentiment de intimitate nu este realizat apare sentimentul izolării. Etapa vârstei mijlocii când individul este bine încadrat şi adaptat la viaţa socială şi de familie.In această fază,dimensiunea psihosocială este caracterizată prin diada "altruism faţă de egocentrism".Altruismul constă în aceea că individul se ocupă şi de alţii,în afara persoanei proprii,de familia sa şi mai ales de felul în care se ocupă de generaţiile viitoare,de natura societăţii şi lumea în care generaţia viitoare va trăi.Cei care nu reuşesc în această direcţie ajung la o stare de egocentrism în care grija faţă de nevoile proprii şi confortul personal se află pe primul plan. Stadiul de împlinire,când vine timpul meditaţiei şi acela de a te bucura de ceea ce a-i realizat.ÃŽn această fază dimensiunea psiho-socială se bazează pe unitatea de contrarii "realizare-disperare".Sensul realizării rezidă în capacitatea individului de a-şi privi viaţa cu satisfacţie.Dacă acest lucru nu este posibil,viaţa va pare ca un lung şir de ocazii pierdute,sensuri greşite.ÃŽn această fază individul îşi dă seama că totul este prea târziu pentru a mai începe ceva.ÃŽn această situaţie personalitatea umană va fi dominată de sensul disperării,regretul pentru ceea ce ar fi putut face dar nu a reuşit. Modelul stadial,descris de Erikson,îşi are adesea corespondenţă în explicarea tulburărilor emoţionale ale diferitelor vârste,în fiecare stadiu apărând crize emoţionale,care în realitate sunt fenomene de inabilitate a personalităţii sau eşecuri de rezolvare deschisă a crizelor.Personalitatea adulţilor nu ne mai apare în această viziune doar ca un efect al conflictelor infantile,acordându-se societăţii un mare rol în formarea personalităţii individului.
2.7KB
|
|